Acum un an și-un pic începea toată nebunia. Acum, când te uiți în urmă, lucrurile s-au rostogolit într-o secvență destul de logică pentru o nebunie de asemenea dimensiuni: apare pericolul, pericolul e nou și amenințător la adresa vieții, toată lumea se teme de moarte.
Ne trebuie încredere în oamenii care promit că fac ce i-am ales să facă, le oferim încredere, chiar dacă în sufletul nostru ne țâțâie fundul.
De fapt, aici e parte din problemă: când oamenilor le țâțâie fundul, sunt infinit mai receptivi la promisiunea salvării. Frica este la fel de veche ca viața însăși. E în ADN-ul organismelor vii care au supraviețuit extincțiilor. E adânc înfiptă în structura noastră psihologică și e sudată în aia biologică. Iar când frica devine tribală, poți face orice cu grupuri mari de oameni.
Acuma nu zice nimeni că a avut cineva o strategie sătănească să ne alimenteze frica până ne iese sub formă de broboane sângerii pe nas și pe urechi ca-n filmele distopice cu zombies virusați apocaliptic.
Să zicem că e pur și simplu felul în care s-au așezat astrele (cu Mercur retrograd responsabil, but of course), iar la urechile noastre ajung, de un an de zile, doar chestii de genul: “inconștienți”, “iresponsabili” și, mai nou, ”teroriști.”
Problema cu frica asta e că, la un moment dat, în unii se termină, că așa e natura umană, în alții se transformă într-o dihanie dubioasă – iar asta tot de la natura umană ni se trage. Cert e că uite-așa divorțează oamenii, își bat părinții copiii, crapă prietenii de-o viață, se ciocnesc bulele, se pârjolesc câmpiile și se otrăvesc fântânile.
Probabil că pe undeva pe-aici am ajuns mulți dintre noi după un an de când a început nebunia, iar noi ne-am tăvălit ori am fost tăvăliți prin frică precum puiul prin ou și pesmet ca să iasă un șnițel perfect acoperit și numai bun de rumenit.
Sigur, cealaltă variantă ar fi fost ca, de la un punct încolo, să fim considerați adulți cu care stai cumsecade de vorbă. Așa, ca și cum am fi oameni.
Și-așa am ajuns la ce ziceam la început. E o chestie după care eu una tânjesc de-o grămadă de vreme și pe care a zgândărit-o acum doamna Merkel. Doamna Merkel a ieșit aseara la televizor să le ceară oamenilor iertare. A folosit chiar acest cuvânt: “Iertare”! Incredibil.
“Este greșeala mea și cer iertare populației!”, a spus doamna Merkel, care a mai rostit și alte cuvinte de neimaginat de genul “regret profund”. Această uimitoare întâmplare s-a petrecut a doua zi după ce discutase cu șefii landurilor despre, practic, un nou lockdown în Germania. Unul de Paște. Știți care a fost preocuparea principală? Care a fost dezbaterea care a dus la acest deznodământ cu doamna Merkel care își cere iertare? Efectele psihologice asupra populației. “Oamenii nu mai pot.” “Oamenii nu mai rezistă.” “Oamenii nu pot trăi așa la nesfârșit.” Și doamna Merkel a zis “Ich lag falsch”
Cum ar fi ca diseară, după o altă zi pandemic bramburită, la televizoarele românești să apară aleșii (oricare dintre cei care vorbesc decisiv cu noi de-un an) și să ne spună ceva de genul?
Să iasă la pupitrul la care ieșea domnu’ Vela în geacă, acolo la Ministerul Adevărului, și să ne spună aceste cuvinte puține și simple:
“Suntem de mai bine de un an în pandemie, iar acum s-a pornit valul 3. Știm că v-a fost greu, iar acum probabil că multora dintre dumneavoastră vă este insuportabil de greu. Știm că nu am luat întotdeauna cele mai bune decizii, dar vă promitem că am avut întotdeauna cele mai bune intenții (aici e concesia mea) Ne iertați pentru momentele în care am greșit, am provocat confuzie sau v-am accentuat temerile. Probabil că vom mai greși, dar nu vom repeta erori. Și, mai ales, le cerem iertare copiilor. Știm că sunteți obosiți, triști, speriați. Știm că vă e dor de școală, de prieteni, de joacă. Știm, voi sunteți extraordinari și vă adaptați cu ușurință, dar mai știm și că puțini oameni mari ar rezista la tot ce trăiți voi.”
Dup-aia, și-ar lua tălpășița și s-ar duce cuviincios fiecare la serviciul lui în serviciul nostru.
Noi suntem, de fapt, oameni mișto. Plătim și salarii la timp.